(…) În perioada de înflorire a vieţii urbane în Transilvania medievală, interioarele locuinţelor orăşeneşti şi unele interioare din satele ardelene încep să fie decorate cu diverse piese încă din secolul al XVI-lea. Experimentările decorative europene din secolele următoare – XVII – XVIII şi XIX – sunt adoptate cu puţină întârziere în ţinuturile transilvane, locuitorii acestor zone fiind mai conservatori decât cei din centrul, vestul şi sudul Europei. Decoraţiile interioare în stilurile caracteristice epocilor gotic, baroc, Biedermeier clasic şi transilvănean, art-nouveau etc, au beneficiat de un spaţiu larg de manifestare prin intermediul pieselor cu caracter artistic, de factură religioasă şi laică. În casele nobilimii urbane decorarea interioarelor şi a exterioarelor ocupa un loc important în statutul social al persoanelor.
Urbanismul Zalăului a renăscut la confluenţa secolelor XVIII – XIX, în atmosfera patriarhală a unei localităţi din vestul Transilvaniei şi în habitatul care nu ajungea la 10.000 de suflete. Centrul târgului şi străzile meşteşugarilor deschideau o perspectivă asupra locuinţelor lucrate cu atenţie şi îndemânare, cu decoraţiuni de epocă. Sunt case cu porticuri, cu porţi pietonale sau/şi de transport, case cu geamlâcuri şi obloane ornamentate cu feronerie. Porţile, la rândul lor, aveau ferecătură metalică lucrată artistic, din care se mai păstrează astăzi unele elemente de decor la încuietori sau pe toată suprafaţa porţii.
În unele dintre clădirile vechi, cum sunt Colegiul Naţional Silvania, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Complexul Transilvania, Primăria Municipiului Zalău şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, se mai păstrează scările interioare care sunt exemple de lucrări artistice în feronerie, dar şi balconaşele de la unele clădiri sau suporţii pentru drapele. Faţada Colegiului Naţional Silvania arată cu precizie că a fost modificată, lăsând o impresie de edificiu văduvit prin chelire. Au rămas însă, la locul lor, bazinetele de la streşini, destinate umplerii cu apă pluvială pentru a feri pereţii exteriori de revărsarea abundenţei de apă când plouă puternic. A rămas şi turnul lanternă, ca un ornament singular din alte vremuri.
În ceea ce priveşte arhitectura, se pare că nu existau limitări bine definite în modul de ornamentare a clădirilor, indiferent de epoca în care erau construite. Despre meseriaşii epocii gotice se spun următoarele: „Nu era destul pentru un meseriaş să cunoască ceea ce se putea învăţa în ţară. Trebuia să petreacă ani de ucenicie în străinătate. Dacă, spre exemplu, auzea vorbindu-se de un nou arhitect în Cracovia, sau în Trondheim, îşi făcea bagajele, îşi lua uneltele şi carnetul de însemnări şi pleca spre Polonia sau Norvegia, călătorind pe îndelete şi observând în trecere tot ce se întâmpla la Praga, Leipzig, Wittenberg, Lübeck sau Stockholm. Dacă avea noroc şi scăpa de naufragiu sau de ciumă, şi se întorcea acasă teafăr şi sănătos, el introducea câte ceva din tot ce învăţase în stilul care plăcea mai mult concetăţenilor săi. De obicei se consacra meseriei sale pe toată viaţa, primea salariul unui zidar de rând şi nu-şi da seama de marele serviciu pe care-l aducea progresului artei.”
Patrimoniul arhitectural al municipiului Zalău de astăzi nu este cel al unui oraş transilvan conservat, deşi are o vechime respectabilă şi o consemnare care datează de la sfârşitul secolului al IX-lea, în „Gesta Hungarorum”. Distrugerea patrimoniului imobiliar al Zalăului se datorează, în cea mai mare parte, aşezării sale geografice. Ridicat într-o depresiune înconjurată de Munţii Meseşului în partea de sud-est şi în rest, de dealuri, este un inel, pe veriga căruia se află Zalăul. Documentele privitoare la Zalău, emise până la sfârşitul secolului al XVI-lea, reliefează o evaluare a acestei localităţi ca punct strategic, la confluenţa unor drumuri militare şi comerciale, motiv pentru care numărul populaţiei era redus şi potenţialul economic mic. Documentele emise iniţial de către episcopii Transilvaniei, şi mai târziu de către principii ei, acordă privilegii locuitorilor acestui târg şi întăresc drepturile şi libertăţile dobândite, în scopul sporirii atractivităţii acestui spaţiu pentru venirea unor noi locuitori. Datorită acestor privilegii de care s-a bucurat, aici au înflorit meşteşugurile şi comerţul, iar târgurile anuale zălăuane s-au făcut cunoscute în ţinuturile învecinate.
Din data de 29 aprilie 1894 datează un „Program de construire” a părţii centrale a oraşului, în fond, un program de extindere a părţii centrale, precum şi a aripii estice, spre actuala stradă Corneliu Coposu. În cazul Clădirii Transilvania, această extindere a fost prevăzută cu un nivel. În privinţa destinaţiei încăperilor, „Programul de construire” anticipa următoarea repartizare: restaurant; cafenea; un mic hotel care să asigure camere pentru oaspeţi; locuinţe cu două şi cu trei camere pentru mandatari; o sală de dans, care să poată găzdui şi spectacole de teatru, întruniri publice etc.
Pentru evaluarea rezultatelor acestui program, sau Plan urbanistic, ilustrativ este edificiul Casinei Asociaţiilor meşteşugăreşti din oraş, construit la începutul secolului al XX-lea, cu fonduri constituite prin contribuţia tuturor asociaţiilor meşteşugăreşti. Este vorba despre spaţiul actual în care s-au organizat expoziţiile de bază ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău, Secţia de Istorie „Vasile Lucăcel”, care a fost iniţial loc de întrunire al meşteşugarilor din Zalău. Stilul clădirii reprezintă ilustrarea stilului eclectic, specific marii majorităţi a clădirilor ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Destinaţia sa era aceea a unui loc de întâlnire pentru activităţi culturale, dotarea fiind şi ea corespunzătoare. După ce a fost casina (clubul) asociaţiilor meşteşugarilor din Zalău, a avut destinaţii provizorii diferite: a fost Liceul Românesc de băieţi în perioada interbelică, apoi sediul Comitetului Judeţean UTM şi, parţial, din anul 1957, muzeu. Clădirea are un subsol parţial, în partea din faţă, unde a fost depozit de vinuri al IVV-ului până prin anii 70.
În ceea ce priveşte proiectarea, arhitectul care a fost angajat de conducerile asociaţiilor de meşteşugari a fost J. Orbán. Construcţia se compune din parter şi etaj. Fundaţia este din piatră, pereţii din cărămidă, are şarpantă din lemn de înălţime medie, în două ape şi acoperişul din ţiglă. Planşeele sunt constituite din bolţare ceramice, susţinute de grinzi din fier. Interiorul este compus din încăperi înalte, atât la parter cât şi la etaj. Ultima sală de la parter, care era sala de festivităţi şi dans, era fără etaj, până la acoperiş. După ce spaţiul a fost atribuit pentru organizarea muzeului, s-a construit în anul 1970 un planşeu la nivelul etajului şi s-au obţinut două încăperi etajate, cea de la parter fiind mai scundă decât celelalte. Frontonul este la stradă, îngust, ornamentat în stil neobaroc, cu un portal boltit la intrare şi uşă pietonală şi de tranzit masivă, din lemn. Cu excepţia modificării amintite, altele nu au survenit la partiu.
Un alt complex de clădiri care a avut legături strânse cu asociaţiile meşteşugarilor este cel al imobilelor vechi din Piaţa Iuliu Maniu nr. 11 – 13, care aveau magazine la parter, locuinţe la etaj, un cazinou şi o bancă. Acum, la nr. 11 funcţionează Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu”, Direcţia judeţeană pentru Tineret şi Sport, un dispensar medical, Poliţia Sanitară şi Librăriile Sălajului. Construcţiile datează din perioada cuprinsă între anii 1890 şi 1910. Frontul respectiv cuprinde clădiri cu parter şi etaj. Pe majoritatea faţadelor este imprimat stilul eclectic al perioadei respective de construcţie. Arhitectul nu se cunoaşte cu precizie, probabil a fost Orbán, cel care a proiectat şi clădirea Transilvania.
Această parte de nord a pieţii centrale a oraşului, care era în epocile anterioare locul unde se ţineau târgurile, este compactă, cu faţadele orientate spre Piaţa Iuliu Maniu. Ansamblul de clădiri se leagă de activitatea meşteşugarilor zălăuani prin destinaţia iniţială a parterului, care a fost aceea de magazine (sau prăvălii), având în arcadele existente proiectate locuri pentru vitrinele fiecărui magazin. Fundaţia clădirii, ca şi a celorlalte din aceeaşi epocă, este din piatră, cu pivniţe care ocupă aproximativ 70% din suprafaţa construită. Destinaţia acestor pivniţe a fost aceea de spaţii de depozitare. Pereţii sunt ridicaţi din cărămidă, iar unele dintre clădiri au pardoseli cu mozaicuri. Acoperişurile sunt, fără excepţie, în şarpantă din lemn, în două ape, cu acoperiş din ţiglă obişnuită. În interior, încăperile sunt foarte înalte, de 4 – 5 m. De-a lungul timpului, parterul a suferit modificări substanţiale, mai ales la faţadă. Au rămas intacte doar unele ornamente, balconul de la prima clădire, elementele de feronerie de pe faţade. Ultima clădire, cea care a fost sediul Librăriilor Sălajului, dar iniţial a fost bancă, a păstrat ornamentaţia din stucatură a ferestrelor precum şi antablamentele cu decoraţiuni de inspiraţie antică.
H.W. van Loon argumentează această necesitate de construire în comun a unor edificii în felul următor: „… când cetatea ajungea mai înfloritoare şi corporaţiile sau asociaţiile de negustori erau destul de bogate ca să poată clădi o casă a lor, o primărie, un stabiliment de măsuri şi greutăţi, o bursă de cereale, sau o sală de adunare pentru croitori, postăvari sau berari, se trimeteau tinerii cei mai inteligenţi în călătorii de studii prin toate ţările Europei. Judecând după rezultate, trebuie să recunoaştem că acest sistem de ucenicie, întemeiat pe o lungă practică ce nu se poate obţine decât călătorind, a dat roade minunate.”
Revalorizând teme şi motive decorative din moştenirea medievală, clădirile oraşelor de astăzi ale Sălajului arată că au fost creuzetul unor creaţii arhitecturale care exprimă realităţile timpului lor, sub toate aspectele, în primul rând sub aspectul structurii ocupaţionale dar şi în plan artistic. Realităţile sunt mai complexe decât s-ar putea crede la o primă vedere, cu implicaţii din toate domeniile, care conduc spre un mental colectiv unitar. Concluzionând, se poate realiza o ierarhie a îndeletnicirilor artizanilor din epocile istorice ale ultimului mileniu: pe primul loc se situează arhitectul, care este un profesionist în domeniul proiectării, de multe ori un practicant al ştiinţei, fără artă. Urmează tipul de produse artistice care au menirea să decoreze interioarele arhitecturale, cum sunt pictura, sculptura, produsele meşteşugurilor casnice. În sfârşit, găsim şi arta destinată decorării exterioarelor¸ unde amplasăm clădirile, aranjamentele peisagistice (grădinile), designul vestimentar şi producţia de articole de îmbrăcăminte.
Documentele scrise şi cele nescrise – imobilele în cazul nostru – pe care deocamdată nu le-am valorificat cum se cuvine, transmit contextul unei epoci în deplina sa complexitate. Din acest motiv, cu toate că au fost multiple contribuţiile arhitecţilor la dezvoltarea localităţilor sălăjene şi a societăţii, ele nu au fost cunoscute de publicul care a beneficiat de ele, inclusiv de clădirile care au fost ridicate prin eforturile acestei categorii sociale extrem de importante pentru sălăjeni, definitorie pentru citadinii zălăuani.
Elena MUSCA
(Articol apărut in revista „Caiete Silvane”)
